Se poate vorbi, desigur, despre o moda a portului popular. De fapt, modelele populare din toata lumea s-au transmis si au influentat multe curente de-a lungul anilor. E destul sa ne gandim la minunata perioada numita „flower-power”, a anilor ’60, cand elementele de folclor au fost puse pe scaun regesc. Ma bucur sa vad ca, acum, este din nou in voga imbracamintea cu elemente populare, iar ceea ce face, de exemplu, creatoarea Liza Panait, prin minuantele rochii popular-stilizate, dand oricui sansa de a purta pe strada un fel de costum popular, e grozav. Imi spunea Florica Jinga, printre multe alte interprete, ca, daca ar fi dupa ea, s-ar imbraca mereu numai in costum popular, oriunde ar merge.
Oamenii ar trebui sa simta cand li se fac semne
Orice articol de imbracaminte folosit in vechime continea un semn, transmitea un mesaj si nimic nu era lasat la voia intamplarii.
Intotdeauna, oamenii au folosit simboluri, semne si culori, cu semnificatii despre varsta, sexul celui care imbraca o haina, despre conditia lui sociala, despre locul in care se afla si ce se petrece acolo. La fetele tinere, nemaritate, cum se spune in cele mai multe situatii, erau folosite culori mai vii, mai aprinse, de aceea li s-a si spus, „tineresti”. Modelele erau mai incarcate, in asa fel ca fata sa fie remarcata, pusa in valoare si bineinteles… ceruta in casatorie. Fetele tinere isi faceau impletituri minunate in par, de multe ori cu banuti sau flori, cu panglici colroate. In schimb, nevestele, o data cu acoperirea capului cu o basma, o data cu inchiderea inimii in fata oricarui alt barbat in afar de sot inchideau si culorile hainelor.
„Ai gospodarie, ai barbat, gata!”
Cu alte cuvinte, nici prin culoarea deschisa a hainelor, nici prin podoaba capului -parul, mai ales, avand conotatie sexuala, nu se cuvenea ca femeile maritate sa atraga atentia asupra lor. „Lasa tu margelele si zorzoanele, fata. Ce-a fost verde s-a uscat, ai treaba, ai gospodarie, ai barbat, gata!”. Cam asa isi auzea vorbe vreuna care mai incerca si maritata fiind, sa se „fasoleasca cu gateli”. Insa nevestele nu erau chiar asa crunt nedreptatite, pentru ca si femeile „la casa lor”, chiar daca mai sobre putin, aveau gatelile si podoabele lor, nu tocmai ca fetele, dar oricum, mai mutl ca… babele, care se imbracau aproape numai in negru. Negrul le indeparta de „zbantuielile vietii si lucrurile nefolositoare in lumea de dincolo”, le lasa sufletele sa mediteze la ce-a fost si, mai ales, la ce-l asteapta pe om dincolo si „macar acu maicuta, sa mai indreptam lucrurile, c-om fi gresit si noi o data”. Asta imi aduce aminte de o interpreta, care mi-a povestit despre o femeie de la ea din sat, care fusese mare iubareata la vremea ei si la batranete se canonea din toate puterile sa-si curete sufletul pentru lumea cealalta.
Gura lumii
Folosim mereu expresia: „Vaai, da’ ce-o zice lumea?” Spunea Veta Biris despre rigoarea satelor ardelenesti, pe care am cunoscut-o crescand acolo. Sa te fi vazut cineva lucrand in zi de sarbatoare, ca te imbraci cum nu trebuie, nu mergi la biserica, lenevesti si „nu gati treaba o data cu oamenii, apoi te faci de minune, de nu-ti mai spala nimeni rusinea!:
De Pasti, cu totii in haine noi
Din vechime pana incoace, iile tarancilor noastre au fost colorate si impodobite conform regulilor de baza, nescrise, ceea ce numi noi, azi, autentic. Fiecare femeie si-a folosit imaginatia si-a mai adaugat ceva, un amanunt cat mai original, sa fie ea „altfel ca toate”. De Sarbatoarea Pastelui, dintotdeauna, a fost obiceiul ca oamenii sa vina la biserica in haine noi. Dupa ce Dumnezeu primenea natura cu Mainile Lui, oamenii faceau si ei ce puteau, ca sa curete, sa spele, sa innoiasca, sa se innoiasca pentru Sarbatoarea Invierii Lui, care sa-i renasca si pe ei mai buni, fara pacate. Iar modelele de ie sau camasa, erau tinute in strasnic secret, de catre toate femeile si toate fetele, sa nu cumva sa fie doua la fel. Stiu o poveste despre un barbat care era iubaret si, avand o amanta, aceasta i-a cerut „in schimbul unui sarutat”, modelul de ie al nevesti-sii, numai ca sa-i faca in ciuda aleia. „Aolica, sa te fi stiut careva ce model de ie ai, mai bine nu mai ieseai din casa!”, povesteste cu farmec Maria Loga. Trebuia deci sa fii neaparat curat, imbracat frumos, cu model unic. Desigur ca incepeau si aprecierile: „Vazusi, fa, povetea Maria Carneci despre satul ei, vazusi ce model are a lu’ cutare, ce model de avion si-o cusut? Pai, unde vazu ea asa model frumos, fa, ca pe la noi nu trec avioane?” „Da’ pe-a lu’ cutare o vazusi, si-a pus cinci randuri de margele, de-i atarna capul intr-o parte!”
Asemenea „aprecieri” isi faceau mai intai fetele intre ele, apoi batranele satului, care le cantareau pe toate, una sa nu scape nestampilata, ca, de, cine stie mai bine decat batranele care au trait mai mult si-au patit mai multe, despre cum se pune o basma sau o fusta si cum trebuie sa stai ca sa se vada frumos. Si imi amintesc, prin Mariana Anghel, despre ardelenece, care mandre si orgolioase de a fi fiecare unica si „gatata ca nime-n lume”, se cercetau pe furis la slujba, sa-si vada modelele. Si auzeai: „Apoi, tu, asta de din deal de noi si-o cusut chimesa prea de tot cu flori, nu-i fain. Si pe la poale mai trabuia o tara de cipca (dantela), da’ io gandesc ca nici nu stie a face…” Si uite asa, dupa post, oamenii luau bucurosi pastele sfintite de la preot si plecau spre casa sa se aseze la masa cu oua si miel, trecand printre „judecatorii” satului, care le masurau lungimea fustelor si marimea florilor de pe camasi.
O podoaba ca un talisman
Podoabele, obiecte de pret sau nu, care bucura de mii de ani oamenii si, mai ales, fetele si femeile, au avut la inceput functia de talisman. Ele il aparau pe om de rele si aveau sa fie treptat imbogatite prin imaginatia si gustul celor care le purtau. Fetele si-au facut margele din os, din lemn, din samburi de fructe.
Au aparut apoi pietrele pretioase. Banutii de aur, dantelele de la poale, penele de la palarie ale baietilor, toate aratau si fala celui astfel impodobit.
Amestecul fara stiinta
Multe interprete mai in varsta le critica pe cele (mai tinere de regula, dar nu neaparat) care nu au masura si-si pun tot felul de podoabe si bijuterii „de oras”, care n-au legatura cu portul popular. Lipsa de autentic vine din amestecul stilurilor, sau, si mai rau, a unor obiecte care nu au nici un stil.
Poate ca problema incepe, asa dupa cuum spuneam, atunci cand aceste elemente-simbol „se incarca” nedorit cu podoabe care nu inseamna nimic, care fura si din frumusetea celorlalte deja existente. Este amestecul fara stiinta al semnelor, care, iata, spun atat de clar ceea ce sunt facute sa spuna.